“Curând am auzit o voce interioarã pe care o cunoşteam de mult, din lungii ani pe care ii petrecusem pe câmpia scãldatã in soare. O uitasem fugind de ea şi anii o acoperiserã. Când mã culcam pe pãmânt şi muţenia lui şoptea : şi tu vei fi mut şi vei fi una cu mine. Noi doi suntem prieteni , şi te las sã trãieşti, bucurã-te dar eşti al meu. Nu acum, când eşti un copil, mai târziu….restul, viaţa care ţi-a fost datã iţi apartine, faci cu ea ce vrei, dar dacã ma uiţi, cu atât mai mare va fi surpriza dupã ce anii vor trece, când ne vom intâlni din nou si va trebui sã-ţi dai seama ca nimic nu ţi-a mai rãmas inafarã de mine.”
Marin Preda “Viaţa ca o pradã”
Ciudat este cum toţi oamenii ce i-au trecut prin viaţã, fie cã aveau sã-i impartã paşii o bucatã bunã de vreme, fie cã erau acolo doar ca sã-l inrãdãcineze adânc in pãmântul vieţii, toţi au avut premoniţia şanţului…vieţile altora au hotãrât când ceasul sa se opreascã…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu